vineri, 30 decembrie 2011

Statistici triste...Cine spune asta?


Statisticile romanilor…
O fi un banc bun si nu ne prindem noi, ca se tot repeta, a devenit o traditie a poporului nostru sa facem o statistica a bunastarii si/sau dezamagirilor pe toate planurile la inceput de an si una la final de an.

Ma uit si eu de cateva ori pe an la tv, dar se pare ca intuitia imi dicteaza cand sa-l deschid, pe ce post sa ma opresc ca sa prind distractia. Ce ziceau oamenii la inceput de 2011: “ Ar fi bine daca o sa facem!” “Poate ca o sa cladim!” “Probabil ca o sa avem, sau ca nu o sa avem nimic!”, totul era cu plan pentru a avea, a fi bine, a construi, a se vindeca, a face numai de bine, a auzi numai de bine, dar cu ambele variante in formulare- cu ezitari, poate, daca.

Ce zic oamenii la final de 2012, dupa niste statistici: X% au plans, X% au fost bolnavi, X% au fost amarati, X% au fost suparati rau, X% au avut esecuri, X% nu au cumparat carti(pe motiv ca sunt scumpe), X% nu au trimis un email cuiva etc…Totul e cu “nu am facut” si “nu s-a intamplat si nu s-a nimerit”.

Oare exista si statistica cu ce s-a facut, cu cine a scris mail, cine  a fost fericit, sau poate cel nefericit, a doua zi dupa chestionar a avut o fericire, sau excludem cu gandul si planul din start lucrurile minunate si cladim si pentru anul viitor o statistica asemanatoare. As zice ca putem s-o facem in acest fel pe cea de la sfarsit de 2012 tot acum, ca noi stim deja raspunsul ca suntem popor destept. Banuim, chipurile ca va fi la fel sau mai rau chiar,asa zic unii oameni dragi.
Nu zicea nimic de genul "Dupa boala, a fost bine sanatos", cred ca nu se incadra in statistica de bunastare, ii schimba echilibrul...

Avem carti pe toate strazile, tot poporu’ vinde carti la colt de strada, e o adevarata industrie second hand in tara noastra draga, cine stie sa profite de ea, il ajuta si pe sarmanul care are nevoie de-o paine si se ajuta si pe sine, primind cunoastere la pret decent, fara oftici ca a aruncat bani pe niste hartie. Si daca in loc sa ne vaicarim in grup si unii pe altii si sa ne intrebam “Asa e ca ai fost nefericit anul asta?”, am incerca sa raspundem la intrebari “Dar de ce am plans?” “De ce am fost bolnav?” De ce nu am avut motive de bucurie?” “De ce am avut esecuri?” “De ce nu am cumparat carti?”

Chiar imi spunea cineva ca a aparut sip e la noi o carte ce si-o dorea mult, dar e tare scumpa si nici nu viseaza s-o aiba. De ce nu spui simplu “In sfarsit a aparut, e la indemana, o sa o am cumva”? Ai vrut cumva sa citesti, ti-ai propus?

Mi-a placut ca majoritatea si-au citit horoscopul. Semn de disperare, de citit ce va fi ziua de maine?

Si mai era una foarte iscoditoare:“multi de X% au dat spaga”. Ce-ar fi daca anul viitor nimeni nu ar mai da spaga nimanui: medic, politie??? Eu mi-am propus mai demult si daca as fi facut parte din cei chestionati, as fi fost acel 1% care ar fi zis ca n-a dat spaga, sunt mai castigata decat tine care-ai dat si acum suferi si simti nevoia s-o spui tuturor si mintea ta iti dicteaza ca altfel nu se poate si o s-o mai faci, pentru ca nu ai termen de comparatie, iata ca eu am obtinut acelasi lucru in acelasi fel, fara spaga si sunt si multumita eu cu mine. Incearca sa faci asta anul viitor, incercati toti, daca tu spui ca nu se poate, ia aminte ca tu iti dictezi asta si este regula ta de fapt, nu a celui care ia spaga.

Autoevalueaza-te acum nu ieri, ancoreaza-te in tine in prezent si daca plangi azi, nu te mai gandi la lacrimile de ieri, traieste-le doar pe cele prezente si apoi lasa-le si traieste ce vine dupa lacrimi si evalueaza-te din nou tot in prezent ci nu cu un minut in urma si gandeste pentru tine doar in limbajul evolutiei de dupa lacrimi!

Fii bun cu tine, chiar daca ieri nu ai fost, chiar daca simti ca nu meriti, meriti sa fii bun cu tine, orice ai facut, orice ai gandit, nu te pedepsi ca nu te va salva nimeni la sfarsitul anului dupa o noua statistica! Iubeste-te asa cum esti si trist si in suferinta si cu carti la cap, dar si fara ele, cu spaga sau fara spaga, cu bani pierduti sau castigati, cu esecuri si multumiri!

Vindeca supararea!


De ce sunt oamenii suparati?
Unii oameni sunt continuu suparati, spun ca nu au niciun motiv de fericire si daca-l gasesc, e scurt si nu reusesc sa-l traiasca intens, sa-i simta rostul, efectul, sa planuiasca sa-l prelungeasca, apoi se adancesc iar in supararea lor. Nu stiu daca e indicat sa fac aici iar teoria gandurilor, planurilor, mintii omului care cladeste tot si poate cladi orice, asa cum cladeste nefericire, poate cladi si fericire, iar daca dupa un moment de nefericire, nu vine natural unul de fericire, e de umblat adanc, cercetat, vindecat.

Azi ma uitam in metrou la chipurile oamenilor si incercam sa citesc limbajul trupului, dar totul era atat de evident, oamenii nu mai sunt greu de deslusit, nu se mai ascund oameni tristi in spatele unor chipuri armonioase, oamenii isi arata toate supararile, e ca un strigat de ajutor universal.

I-as fi intrebat pe toti la fel: “Ce ati patit oameni buni?” Daca ramaneti in starea asta continuu si nu cautati sau nu vedeti portita, o sa deveniti exact ceea ce sunteti. Nu aveti cum sa deveniti maine ceva ce nu sunteti azi, ce nu ganditi azi, ce nu planuiti azi!  Ceea ce simti in tine, in locul ala in care simti tristetea ce te macina, tot acolo e si fericirea, nu o cauta departe, in afara ta! Esti doar ceea ce ai planuit doar tu pentru tine, tot tu poti sa planuiesti sa fii altceva, ai ales sa fii ceea ce nu iti doresti, atunci alege sa fii ceea ce iti doresti!

Am zis intr-o zi rastindu-ma la mine: ”Eee, acum o sa mi se intample, doar daca nu o sa mi se intample asta…!” Am stat si-am deslusit filozofia din spatele vorbelor scoase spontan la suparare si nu tarziu “m-am dres”. Apoi radeam de mine ca nu vedeam raspunsul doar pentru ca nu reuseam, sau nu imi permiteam sa reusesc sa ies din starea respectiva si vedeam doar ce aveam acolo in momentul ala in tristetea mea.

Le spun si oamenilor, dar nu e suficient, ei cred ca e doar din politele. Daca eu iti spun din suflet “Totul va fi bine!”, spune si tu dupa mine pentru tine si sufletul tau poate fi atins de ceea ce spui tu pentru tine din suflet. Eu chiar cred ca totul va fi bine daca ne dorim impreuna…Poti intari credinta, crezi si tu cu mine si cu toti cei ca noi!


Indobitocirea copiilor...


Cum se produce indobitocirea copiilor?
Suna aiurea, dar daca stau sa fac asa o statistica dupa cativa ani de stat in preajma unor copilasi pana in 10 ani, pot spune ca televizorul si in special desenele animate sunt primul pas catre o dezvoltare “defectuoasa” a micutilor. Cine a auzit de: Bakugan, Batman, Spiderman, Razboiul clonelor? Cred ca parintii stiu listele cu sute de denumiri mai bine decat mine. Totul e cu razboi, actiune, flacari, sabii, arme, lasere, bombe, explozii, ucidere…totul e cu distrugere de ceva, de viata sau de orice altceva, cu scene apocaliptice, urlete, zgomote. Exista si varianta cu Alba ca Zapada, floricele, raze de soare, dar cine mai e captivat de asa ceva? “Expirate”, mi-a zis un copil de 6 ani intr-o zi. Stia ca exista povestea, parca isi amintea ca aprintii au incercat sa-i arate si video, dar nu-l fascina. Iar Fred & Barney, Tom & Jerry sunt de copii mici. Cat de mici, ca tu ai 6 ani?

Ce e in mintea si/sau in sufletul unui adult cand regizeaza asa ceva? Are tabloul perfect al copilului care are nevoie de captarea atentiei cu culori, case in flacari, masini explodate, sulite in inima si sange tasnind, iar liniile sonore sunt pe masura imaginilor “Te-am ucis pentru totdeauna, scorpie!” "O sa te chinui pana in ultima ta zi!" "Arzi in flacarile infernului!".Ce asteptari avem de la un copil dupa ce aude aceste cuvinte? Am asistat de multe ori la lupte intre copii care imitau personajele din desene animate si la inceput de piesa exista mereu o mica ciondaneala pentru alegerea personajelor, toti baieteii doresc sa fie personajul negativ ca ala are arma mortala, sabia mai ascutita, ca ala se lupta mai crancen, iar explicatiile celor care joaca personajele pozitive suna cam asa “Trebuie sa-l ucid ca e rau!”. Raul trebuie ucis, gandeste un copil.

Iar nu mult mai tarziu se vor uita la filme in care oamenii rai sunt decapitati, impuscati, otraviti etc. Stiu un copil de 7 ani care se gandeste destul de des ca la anul il lasa mami sa vada filmul adevarat cu nemuritorul, "ala cu sabia care taie capete multe". Sa ma intreb ce repercursiuni au toate astea in evolutia lor, sa ma intreb cum pot parintii opri toate astea, sa ma intreb cum sa-i scot copilului din capsorul lui in devenire si din sufletul lui firav niste “principii educative”ce curg prin el si-l gauresc acolo unde e si cand e cel mai vulnerabil?

Am vizitat un copil drag de sarbatori si i-am urmarit reactiile la desfacerea cadourilor de la Mosu’, cata dezamagire si dezinteres fata de hainute, dulciuri si cata dragoste pentru masinaria care merge pe pereti, robotul cu arma mortala si alte bazaconii. In toata casa stateau la loc de cinste personajele de prin desene animate, iar banalitatile aruncate la gramada si uitate prin cutii.

Si exista si variantele pentru micutele domnisoare in devenire, papusile delicate si-au schimbat infatisarea si atributiile: exista papusa cu par albastru si ochi de sticla cu capacitati de distrugere a inamicului scotand nu’s ce nebunie prin ochi, am mai vazut papusa cu mana de robot intolita cu niste tentative de haine ca de club. Unde e papusa care nu face nimic, nu distruge, nu are vreo functie si i-o dau eu copilul, creez eu povestea minunata, nu vine ea din fabricatie cu o poveste din care biata copila sa priceapa ca acea papusa are menirea de-a distruge ceva? Unde e dorinta copilei de-a o pieptana, de-ai face haine noi, de-a o spala, ar trebui sa vina din ce? Nu zic ca nu mai exista si din astea, am vazut de toate, dar cine si le mai doreste?

Stau adultii la bazele indobitocirii propriilor copii? Intotdeauna m-am gandit ca cei care creeaza aceste scenarii, jucarii, jocuri, au la randul lor copii care-i si inspira la un moment dat. Ce si-o mai dori, pai sa vedem ca s-a plictisit de asta ca e prea alba, o facem mai colorata, mai insangerata, ii atasam o sabie…copilul meu nu mai vrea cantece de adormit pe coloana sonora, punem tipete, zgomote de masini explodate si tot asa.

Daca un copil vede numai distrugere, cum repar eu ca adult ceva ce e mai mare si mai tare decat teoria mea, ca ce spune nea’ distrugatorul ce scoate flacari pe gat e de acolo din tv, are demonstratii, e modelul lui la varsta aia, eu vin cu doua vorbe si-un pupat pe obraz…? De-a ce cred eu ca ma joc aici?


joi, 29 decembrie 2011

De ce mor oamenii mari?


“Dani, spune-mi de ce mor oamenii mari?” Ma intreaba un copil intr-o buna zi, dupa ce isi pierde mama…

"De ce mor oamenii mici?" Intreaba acelasi copil intr-o alta buna zi, dupa ce isi pierde surioara…

Ca asa vor ei! As fi tipat furioasa daca as fi avut de raspuns unui adult…

Cum ii explic unui copil de 4 ani ca moartea nu e ceva urat, ingrozitor, e o cale catre acel ceva minunat? In ce e nevoie sa ma transform eu ca om mare ca sa-l fac sa priceapa pe omul mic? M-am transformat intr-un om mic si i-am dat o “explicatie de jucarie”, usor digerabila si am realizat apoi ca era exact explicatia dupa care tanjea omul mic din mine. Am linistit suferinta copilului, poate doar pe moment, ca sa imi mangai mie sufletul!?

As intreba eu asa catre nu stiu cine: De ce trebuie sa intrebe un copil asa ceva? Adica de ce trebuie sa moara un om mic, sau un om mare si un om mic sa-si puna intrebari existentiale intr-o perioada cand ar fi frumos sa fie copil si-atat? Pentru cine a fost lectia? Pentru omul mic, pentru oamenii mari, pentru oamenii mari din oamenii mici???

Cred ca in acelasi fel pune intrebarea si un om mare. Omul mare redevine om mic in astfel de momente si omul mic din omul mare devine un soi de copil intelept care pune intrebari in stanga si in dreapta. Toti incearca raspunsuri ocolitoare, cu balbe si pacaleli. Mintim omul mic, il mintim si pe omul mic din omul mare, ne mintim pe noi. Stim cu totii raspunsul si chiar si atunci tot intrebam “Da sigur, dar de ce?”

"Copil pervers"


Sufletul e un copil pervers!
Uitam sa fim egoisti sufleteste, este singura forma de egoism acceptata si nepedepsita. As spune ca doar copii simt cu adevarat totul in viata asta ca pe-o senzatie placuta sau neplacuta pentru suflet. Adultul reuseste cu succes de multe ori sa simta totul fizic si daca mai ajunge sa aiba si-o traire sufleteasca, uneori poate fi atat de profunda ca desi nu pare de proportii pentru martori, pentru el este acel ceva care-i va schimba existenta.

Cum ajungem in stadiul asta de traire trupeasca, unde sta ascuns sufletul pana in acel moment si cum de se trezeste tocmai atunci? Pentru ca l-am uitat, pentru ca am uitat sa-i raspundem la nevoi, sa-l intrebam ce mai doreste, daca mai doreste ceva, sa-l intrebam daca-i convine ce facem. Cat si ce facem pentru suflet si cat pentru existenta materiala? Buna intrebare…Mi-o tot adresez de ceva vreme, ori de cate ori tind sa ma abat de la “regulile” naturii firii mele si bineinteles ca gresesc si atunci intrebarea isi schimba sensul “De ce am facut asta sufletului meu?” Desi eu stiu ca am comis-o negandindu-ma vreo clipa la suflet.

Cand aflam secretul sufletului, cand credem noi ca stim tot si de toate si din toate, atunci devenim/ redevenim copilul pervers. Ma pot santaja chiar si eu pe mine sufleteste, asa ca sa ma testez. Cu cat mai profund patrund, atat de subtil descopar cum sta treaba pe acolo…Si are o singura nevoie. A ta care este?

Priviti un copil care tanjeste dupa o imbratisare, e certat, pedepsit, in adancul sufletului simte ca o vrea, ca doar asta vrea, el deja stie pentru ca in acele momente el simte si atat, inca nu are balastul adultului care sa-i anihileze simturile. Va actiona in asa fel incat s-o obtina prin orice mijloace care nu-l pozitioneaza intr-o lumina “injositoare” de vinovat, va obtine ceea ce isi doreste si are nevoie si se va bucura in acel moment de ceea ce va simti pentru ca “stie” ca asta este vindecarea. Doar in acele momente “omuletul nu este om”, apoi adunam si uitam sa simtim si atat, reusim sa le facem amestecat si sa le confundam si apoi avem alta nevoie: nevoia de-a redeveni ceea ce am fost, de-a redeveni copil pervers, de-a ne intoarce la origini, de-a descoperi ceea ce am fost candva.

In pantec aveam o singura nevoie fundamentala care depindea de noi- nevoia de a respira si ne iesea de minune, chiar daca pare dificil, ne luam oxigenul dintr-un lichid, dar totul parea natural de simplu…Acum ca oameni mari ce suntem, avem nevoie de ditamai tehnologia ca sa respiram in apa. Sunt convinsa ca daca ne amintim cum ne iesea treaba asta acolo in pantec, o sa ni se para la fel de natural de simplu si acum.

Imi doresc sa pot fi mai des copil pervers…Doreste-ti si tu! Aminteste-ti! Intoarce-te in tine sa te simti ca la inceput!

Aripi


Vreau sa zbor! Pana unde pot ajunge si oare ce pot atinge?

Visam cand eram copil ca zbor, parca fugeam de ceva, cineva, niciodata nu vedeam de ce anume si imi luam zborul asa dand din maini ca si cum as fi avut aripi si ma inaltam printre copaci pana ajungeam in nori. Dar de multe ori ma zbateam  printre crengi si se intrezareau raze de Soare si parca tot incercam sa ajung la o raza, aveam sentimentul ca scap, ca ma salvez de ceva, cineva si ca daca ajung la acea luminita, voi fi in siguranta. Se tot repeta, ma simteam bine, niciodata nu am simtit nevoia sa inteleg ce inseamna. Viata si cararile mele ca adult mi-au deslusit aproape tot.

Ma bubur acum ca ar reusit sa ma bucur atunci de ceea ce am simtit fara sa incerc sa inteleg. Ma bucur acum de tot ceea ce simt, desi uneori ma zbat ca sa scap de cele adunate de-a lungul existentei in viata asta si in altele, ca sa ajung la subtilitati si sa simt la fel de profund ca altadata.

Ce parte din tine are aripi? Cum le porti in viata asta? Invata sa le porti cu curaj si bucura-te de orice loc prin care te poarta, conoasterea este in tot ceea ce trece prin noi si pe langa noi purtati “de aripi” sau “pe aripi”. Daca intelegi asta, o sa iti porti aripile cu mandrie…Daca nu le simti, cresteti-le, nu e atat de greu pe cat pare! De fapt le ai, dar ai uitat sa le lasi libere…

Fericirea...


Suntem fericiti? Ce este fericirea? Cine stie sa raspunda? Este o stare de bine a sufletului? Este o stare de bine a spiritului? Este o stare de bine a mentalului? Este o stare de bine a fizicului? Daca este doar o stare de bine care trece dupa atingerea acesteia, inseamna ca fericirea este doar o farama intr-un moment.

Cum stiu ca sunt fericit fizic? Daca am un corp sanatos si nu simt durere sunt fericit fizic. Sufletul? Cum il simt? Daca ma simt bine eu cu mine si cand sunt bine dar si cand nu sunt bine, am atins fericirea sufletului. Ce sa-i dau spiritului ca sa-l fac fericit? Libertate! Sa fiu cu cineva, sa simt ca fac totul pentru acel cineva, sa simt ca imi daruiesc viata total, dar in acelasi timp sa ma simt liber.

Gandul este cel cu mari probleme. Cum fericesc aceasta parte in continua transformare, in continua cautare, continuu in cercetarea mea si a celorlalti? Cum stiu ce vrea si ce sa-i ofer si mai ales ce sa nu-i ofer, ce sa nu inmagazinez? Ii dau numai ganduri bune? De unde stiu care’s gandurile bune? Poate ca ceea ce consider eu ca e bun pentru mine, face rau altuia si atunci acel gand al meu dus catre altcineva se va intoarce cu o alta frecventa la mine. Cum sa simt fericirea cu gandul cand simt gandurile tuturor? Cum sa nu ma gandesc la rau, cand e rau in jurul meu? Cum sa zic ca nu exista rautate, cand mi se demonstreaza doar rautate? Cum sa am doar gandurile mele, cand vin catre mine toate gandurile tale? Cum sa imi fac curatenie in ganduri, cand le-am cladit pentru a fi fericita? Exista oare fericirea mentala? Sau exista doar satisfactia de moment?

Cum sa fim fericiti? Afland ce ne face nefericiti! Ne gandim doar pentru o clipa ca ceea ce ne face nefericiti nu exista in realitate- gandul, fapta, boala, durerea, sclavia, ura, rautatea, furia, dezgustul, tristetea si daca pentru o clipa nu mai exista, am atins fericirea desavarsita. Creata in minte cu un simplu gand, fericirea se va transmite in tot corpul fizic, ceea ce va bucura sufletul si-l va umple de iubire si va descatusa spiritul ce va zbura oriunde vrea, desi e doar o iluzie. Totul poate fi doar o iluzie doar cu un gand si totul poate fi doar fericire doar cu un gand!

Am aflat ce este fericirea? Este doar un gand ce vine dintr-un alt gand. Of, e prea simplu, asa dintr-un joc de cuvinte…

 Cine nu si-a pus aceste intrebari? Dar cine si-a raspuns cu adevarat?

Propun un test pentru suflet si poate reusiti sa va raspundeti la o parte din aceste intrebari si la multe altele.
Srieti pe-o hartie cateva intrebari ce se adreseaza doar sufletului:
- Spune-mi, te rog, ce ai simtit cand eu am facut…?
- Spune-mi, te rog, ce ai dori sa fac pentru tine…?
- Spune-mi, te rog, ce nevoi ai…?
- Spune-mi, te rog, ce te doare…?

Adresati intrebarile in mod personal, legandu-le de anumite intamplari, actiuni care va macina sufleteste, folositi diminutive, daca simtiti nevoia. Adresati aceste intrebari in liniste deplina, privindu-va adanc in ochi intr-o oglinda, iar daca ticaitul unui ceas, susurul unei ape, fosnetul delicat al unei lumanari aprinse va sunt la indemana, toate acestea vor amplifica starea de moment si o sa aveti trairi care va vor raspunde la intrebari. Daca nu functioneaza de la prima incercare, nu ezitati sa repetati cand veti fi pregatiti.

Intotdeauna comentariile pot fi utile pentru cei ce au nevoie de trairi sufletesti mult asteptate, deci impartasirea experientei cu prietenii, familia, chiar si cu cei considerati necunoscuti, poate fi miraculoasa.

Iar daca dupa aceasta experienta va treziti cu alte intrebari pentru suflet, daca va raspundeti la intrebari tot cu intrebari, asta e un semn de intrebare interesant…

 Aveti grija de suflet!

Cautari...


Intotdeauna gasim ceea ce cautam…

Chiar daca nu pare mereu ca ar fi o cautare, chiar daca este doar teama de a nu se intampla, de a nu trece prin ceva neplacut sau neinteles, de a nu veni catre noi, chiar daca este doar un chin de-a obtine ceva, acel ceva va aparea la momentul potrivit. Uneori apare natural, dupe ce am luptat indelung. Asta este dovada clara ca nu eram pregatiti, ca nu aceea era calea, ca intotdeauna lupta este ceva ce vine din afara noastra, este doar o arma care nu ne apartine si de care consideram ca avem nevoie pentru a obtine ceva-ul de care avem atata nevoie, ceva-ul care odata atins ne pare ca il aveam deja. Foarte adevarat! Tot ce vine natural, simtim ca deja este in noi, este atingerea cunoasterii din noi insine, este descoperirea si atingerea sinelui, este bucatica dupa care tanjim toata existenta noastra. Avem deja ceea ce avem! Sau aveam deja ceea ce am obtinut! As intreba, daca este atat de simplu, de ce nu avem tot ceea ce ne dorim, doar cu simple dorinte? Pai as intreba atunci si daca ne dorim ceea ce avem cu adevarat nevoie, sau ne dorim lucruri inutile, care doar ne ingreuneaza existenta si sunt bolovani pe carare si doar credem ca avem acele nevoi? Credem ca daca obtinem ceea ce ne dorim, vom obtine fericirea, credem ca daca obtinem satisfactii materiale, obtinem si fericirea si implinirea sufleteasca. Ajungem sa credem si ceea ce nu credem, incercand sa obtinem orice credem ca ne va aduce fericirea. Si dupa lupte crancene descoperim ca nu ne dorim decat liniste, ca doar de asta avem nevoie ca sa fim fericiti sufleteste. Sufletul asta saracul fericit, este de fapt atat de bogat in si cu linistea lui de care daca-l privam, atunci este in zbateri si nonsensuri si in vesnice cautari si framantari.
Noi il chinuim, noi il redresam, nimeni nu are puterea asta divina, nimeni nu ne atinge sufletul asa cum il putem atinge noi. Cati oameni am auzit spunand: “In  sfarsit sunt fericit ca mi-am gasit linistea!” “Doar de liniste am nevoie!” “Eu sunt fericit doar cand sunt eu cu mine in liniste!” “ Cea mai mare fericire este cand ma rog eu sufletului meu!” Vorbe mari, vorbe de suflet, din suflet, catre suflet…Daca am asculta in interior mai mult si in exterior doar sa fim cu urechile ascutite sa prindem din zbor informatia utila si nu balastul care ne asurzeste simturile, pe carare ar fi mai mult nisip fin decat bolovani durerosi.

Da-i ceea ce are nevoie, ofera-i singura lui nevoie, da-i ceea ce este! Ofera-i sansa sa fie asa cum este!

Supararea...


Izbucniri…De unde vine supararea? Ma intreaba cineva. De unde vine furia? De ce vine, daca simtim ca ne-am reglat conturile asa “eu cu mine”? Eee…mai avem multe, dar ne place noua s-o zicem, sa nu uitam ca suntem doar acei oameni pe-o carare pe aici, mai avem multe pietre de care sa ne impiedicam, sau pe care sa le ocolim si apoi sa ne tot intoarcem.

Eu nu am simtit niciodata nevoia sa imi scot furia prin ceva fapte, am tinu-o, am reglat-o eu cu mine, in mine. O fi bine, o fi rau, inca nu am semne ca ar fi rau, dar nici semne ca ar fi bine si cand reapare o domolesc in acelasi stil, doar eu cu mine si furiile mele pe care le simt in interior si simt cum se sting parca singure ele pe ele tot in interior. Poate ca asta e raspunsul pe care-l cautam toti. Supararea vine tot din mine, desi dau vina pe altii, este prima arma cu care tind sa atac, dar de fapt este un atac ca un soi de aparare e mea de mine. “Tu m-ai suparat!”  “Din cauza ta sunt in starea asta!” “Doar tu puteai sa-mi provoci asa ceva!”  De cate ori nu ne-am auzit aruncand vorbele astea ascutite asupra celorlalti, sau doar spunandu-ni-le in sinea noastra?
Daca atac tot cu suparare, raman in starile mele, le simt intens pana se sting, dar daca imi arat supararea, apar intrebari, atrag suparari, caci oamenii la suferinte tind sa-si impartaseasca experientele asemanatoare din care s-au nascut suferinte si asa atrag povesti si lacrimi si alte povesti si alte lacrimi si supararea nu se mai termina. Imi atrag singura toate starile din care doar eu stiu cum sa ies, daca ies in mine sunt salvata, daca ies tot in afara, ma condamn la suferinta. Daca stau sa le simt ca fiind parte din mine, vor trece de la sine.

Vindecarea e in tine!

Terapeutice...


Orice forma de comunicare intre doi oameni este o terapie? Nu! Poate fi o terapie…

Daca exista deschidere si putere de acceptare, fara incercari de-a intelege orice privire, gest, atingere, poate deveni o forma de terapie.

Nu sunt eu terapia, eu sunt doar o cale prin care curge terapia, iar daca tu omule iti deschizi calea ta ca sa ma primesti, “nectarul” ce se scurge prin calea mea te va vindeca.

Vorbesc uneori si oamenii ma intreaba daca ne putem intalni pentru o sedinta de psihoterapie si eu ii intreb de ce, ca tocmai s-a consumat sedinta si nimeni nu intelege nimic. De ce oare? Ce e oare de inteles? Nimic nu e de inteles, totul e simtire, vindecarea prin iubire nu inseamna intelegere, iubirea nu trece prin ganduri, ci este un leac care trateaza si gandurile, trecand mai intai prin suflet.

“De ce nu vrei sa imi explici ce e Reiki?” Ma intreaba o doamna intr-o buna zi, dupa ce tot avea diverse senzatii la atingeri, priviri, vorbe, muzica, lumina lumanarii, zgomote diverse. Credea cu toata fiinta ca i se fac sedinte de bioenergie si ca terapeutul din mine ii transmite diverse senzatii folosind “tehnologia” Reiki sau alta tehnica. I-am spus, ca si altora, ca ii ofer ceea ce are, ca va descoperi candva ca ceea ce simte este deja in ea, ca acest Reiki este in ea si-l poate scoate si ea la randul ei pentru altii. Dupa nenumarate intalniri, cunoastere subtila, destainuiri care mai de care, imi marturiseste ca a mers la curs special de Reiki ca sa inteleaga daca eu ii faceam “ceva ce nu se incadra  in program” si mai ales ca sa inteleaga ce este acel ceva ce tot simte.

Uneori oamenii au nevoie sa se convinga singuri, eu am fost unul dintre aceia care pana nu am inteles nu am vrut sa simt si dupa ce am simtit, nu am mai dorit sa inteleg nimic. Am cautat explicatii in exterior ani de-a randul si nu am gasit nimic, toate cautarile imi aratau drumul catre mine si tot nu pricepeam, nu imi placea de fapt, faptul ca e totul atat de simplu. Totul a fost facut simplu aici, ca pentru novice ce suntem la fiecare inceput de noua existenta, suntem niste rasfatati continuu si ni se iarta mereu, tocmai ca sa o putem lua de la inceput usor, dar noi nu ne putem ierta usor pentru ca greselile noastre sunt ale noastre si ne afecteaza in mod direct si profund pe noi si habar nu avem ca iertarea trebuie sa vina din noi pentru noi si ca acolo sta si raspunsul si remediul. Nimeni nu asteapta iertarea noastra, nu reparam nimic daca ne iarta cineva faptele, dar noi le lasam nevindecate si ne legam astfel de ele intreaga existenta si nu ne iertam.

 As vrea sa inteleg tot ce mi se intampla! Asa-mi spun oamenii. Doar tu poti sti raspunsul la toate intamplarile din viata ta, tu le-ai construit, nu te pot eu trata si vindeca de ceea ce ai cladit singur pentru tine, rezolvarea nu este in exteriorul tau, nu este in mine si nici in ceea ce poti culege de la mine, totul este in interiorul tau.

 Sunt ceea ce simt, atat! Planuiesc cu gandurile mele tot si cand culeg ce-am sadit, simt. Daca nu as gandi, nu as trai…Doar eu gandesc si planuiesc ceea ce voi deveni si voi simti maine. Si totusi, daca spun si imi spun ca am priceput asta, de ce tot gandesc si ceea ce nu doresc sa traiesc?! Pentru ca din prea multa iubire Dumnezeu mi-a dat minunatul liber arbitru si iata ca daca sunt libera sa imi aleg calea folosindu-ma de gandurile mele si atat, eu tot gresesc. Calea oferita e simpla, dar sta in natura mea sa ma abat de la cale, doar asa imi invat lectiile si cresc. Fara greseli nu am lectii, fara lectii nu am cunoastere, fara cunoastere nu am evolutie, fara evolutie nu am schimbare! Singura constanta din Univers, imi spunea nu demult cineva, este schimbarea…

Asadar, cand iubesti, lasa-l liber pe cel de langa tine! Si lasa-te liber si pe tine! Iubeste-te asa cum esti, chiar si atunci cand gresesti!

Miracol sau natural?


Nu tot ce e natural e miraculos, ci miracolele sunt naturale!

Am zis-o intr-o zi in timpul unei terapii in care clientul imi tot cerea sa recunosc ca am facut si fac miracole. Ha ha ha… Si ca stie el ca unii terapueti fac “din astea”. Eu nu fac nimic! Am spus-o, o spun si o voi spune…Eu doar iti arat ca ele exista si ca sunt chiar creatia ta.

Ce considera omul in lumea asta drept miraculos si ce considera natural? As zice ca e confuz cu acesti termeni “naturali”. Viata e ceva atat de natural…dar se stie si ca viata este un miracol inca nedeslusit. Orice forma de viata apare natural, iar omul pentru tot ceea ce nu are o explicatie logica, spune ca e un miracol. Un cuvant minunat, dar oare stim sa-l folosim corect? Tot ce curge prin noi este natural, dar este miraculos? Gandim ca e miraculos, doar cand simtim ceva pentru care nu avem o explicatie, ceva care ne sperie, ne salveaza scuza asta- ca ar fi ceva miraculos. Daca lasam sa curga prin noi tot ce vine natural, fara lupta, vom simti miracole in fiecare clipa a existentei noastre in aceasta viata. Dumnezeu ne-a dat tot, tot ce e aici ni se cuvine, atata vreme cat vine natural, fara lupte, fara victime, El vrea sa simtim totul miraculos, asa cum ne-a creeat si le-a creeat pe toate pentru noi.

De ce atunci cand iti doresti ceva din suflet, ti se indeplineste miraculos?
De ce atunci cand iubesti, rezonezi cu cel ce te iubeste in ganduri si fapte, in mod miraculos?
De ce atunci cand iubesti si te daruiesti total, apare ceva atat de minunat- o noua viata, in mod miraculos?
Dumnezeu ne-a creeat din iubire, intr-un mod natural, suntem iubire, din iubire creem si noi tot ceea ce pare miraculos, tot ce e natural.

Daca Dumnezeu ar fi fost doar femeie, atunci Adam ar fi fost cel care-ar fi gresit primul si-ar fi muscat din mar…Am zis eu intr-o zi cand incercam sa inteleg barbatul din mine. Au stat un El si-o Ea la bazele a tot ce exista, suntem conceputi dupa chipul si asemanarea Lui, suntem un amestec natural de miraculos de un El si o Ea. Am avut si avem de ales, din prea multa iubire, ne-a lasat liberi. Cand iubim natural, simtim ca-i putem oferi celuilalt toata libertatea din lume, cand iubirea e fortata cu lupte si victime, simtim ca-l vrem doar pentru noi, il acaparam total. Daca liber arbitru nu ar exista, nu ar exista greseli, reguli, lupte, incercari, of-uri, lacrimi, fericire si atunci nu am ajunge sa simtim invatamintele, pentru ca ele nu ar exista, nu ar fi rodul a nimic, nu am ajunge sa ne intelegem spiritualitatea, nu ne-am mai cauta necontenit rostul, cararea, nu am atinge culmile miraculoase ale cunoasterii, intelepciunii, desavarsirii sufletesti.

 Totul a fost creeat de noi in mod natural, miraculos! Zic eu acum dupa o vreme de strabatul carari in existenta asta…Suntem miracole si aducem miracole prin tot ce facem! Suntem minunati asa cum suntem! Suntem prea captati si captivati in si de lupte si nu mai simtim miracolele, desi ele sunt si se petrec la tot pasul in viata noastra.

Tu esti miracolul tau! Tu esti miracolul din tine!

Trezirea...


Trezirea sufletului nu se intampla atunci cand vine evenimentul, ci atunci cand am inteles evenimentul…

Ni se intampla de multe ori lucruri pentru care nu avem vreo explicatie, nu pricepem de ce noua, ce am facut sa meritam acea suferinta, sau acea fericire, nu putem accepta in mod natural ceva natural. Nu intelegem tocmai pentru ca tot cautam explicatii, pentru ca in momentul fericitei sau nefericitei intamplari, suntem prea fericiti sau prea nefericiti si cautam sa pricepem ceva, in loc sa “simtim” fericirea sau tristetea. In simtire sta raspunsul a tot. Suntem doar ceea ce simtim, acolo sunt toate invatamintele, toata cunoasterea a tot ce exista sau nu exista in noi. Atata vreme cat vom cauta in afara noastra, nu vom gasi raspunsul la ceea ce s-a intamplat, atata timp cat suntem deschisi catre exterior si nu deschisi catre noi insine, vom inchide poarta catre cunoastere. Nu putem primi informatia, daca ne capteaza atentia informatorul!

De ce plang desi ma simt bine? Ma intreba nu de mult o doamna draga. O izbucnire miraculoasa cu zeci de intrebari care tot curgeau si nu inlelegea de unde vin, de ce si le pune acum, de ce nu si le-a pus cand i s-au intamplat evenimentele si de ce plange in mainile terapeutului care totusi, o face sa se simta minunat? “Faci din alea cu energii!?” Nu fac nimic, sunt doar eu, am simtit tristete in privirea ta si ti-am dat poate prea multa iubire, mai multa decat erai tu obisnuita sa primesti si aici, fara armele tale obisnuite, vulnerabila, scutul tau nu s-a mai activat si ai fost pentru prima data, dupa multa vreme, deschisa total si ai simtit “un ceva” miraculos. Nu pune intrebari ce e si de ce si de la cine? Doar simte si incearca sa fii asa cum esti in interior, doar asa esti de fapt, doar ca ai uitat o perioada, eu ti-am dat ceea ce esti si ti-ai amintit, ti-am dat natural si ti-a parut miraculos.

“De ce plangi cu mine?” Daca tu razi, rade si sufletul meu, daca esti trista, traiesc cu tine si plangem impreuna, suntem aceeasi bucatica, ne-am regasit si reunit prin simturi. Toti suntem la fel, doar noi facem sa fim diferiti si uitam cum “trebuie” sa fim, tocmai pentru ca acest “trebuie” pare o regula ce trebuie incalcata.

Bunica mea imi spunea cu cativa ani in urma sa am mare grija ce si cum gandesc si sa am mare grija ce si cum vorbesc pentru ca pot porni un razboi doar rastalmacind cateva cuvinte si ca tot eu, sau doar eu, pot face pace cu aceleasi cuvinte rostite altfel. Si ca acelasi lucru pot face doar cu tacerea. Mi-am zis eu atunci ca in bunica mea draga de ea, care nu stia carte, se ascunde o mare filozoafa nedescoperita si ca eu caut raspunsuri degeaba in filozofi si filozofeli si incercam sa rastalmacesc tot ce zicea mama, tata, toata lumea si am descoperit ca toata filozofeala pe care-o cautam eu sta in tot ceea ce spunem spontan si in ceea ce auzeam spontan. Toti scoatem pe gura zicale si proverbe, sunt vorbele din suflet, de suflet, despre suflet, pentru suflet, catre suflet. Doar ca nu le contorizeaza nimeni. Rareori spunem “aoleu, ce-am zis-o…” si ne minunam de propriile cuvinte, cautand sa intelegem de unde ne-a venit asa dintr-o data, fara vreo explicatie. Ceea ce nu are explicatie, nu inseamna ca nu exista. Ceea ce apare fara o explicatie, in mod firesc, este calea catre cunoasterea interioara, este raspunsul la cele mai profunde framantari interioare. Calea ni se arata intotdeauna firesc, nu pe ocolite, ocolisurile le creem noi cu mintea. Altfel, unde ar mai fi distractia?

Un om pe-o carare...


Eu? Sunt si eu un om pe-o carare…Aveam sa aud de la cineva intr-o zi aceste vorbe intr-o intalnire intre suflete cu dezbateri pe teme de spiritualitate, in care fiecare isi exalta dorinta de-asi impartasi povestea cu cei din grup. Am realizat in acel moment ca atat sunt si eu: un om pe-o carare, ratacind si eu pe aici si cautandu-mi calea, impiedicandu-ma la tot pasul, ridicandu-ma si pornind din nou la drum…

Grea cautarea asta a drumului uneori si mai greu e cand am gasit si tot cred ca mai am ceva de cautat. Asta tocmai ca mai e mult…De unde oare nemultumirea asta continua? E doar sete de cunoastere si autocunoastere, sau e doar neputinta de-a intelege ceva ce nu e de inteles. Nu sunt aici sa inteleg, sunt aici sa traiesc si sa simt tot ce traiesc. Am o durere, sunt aici s-o simt, sunt trista, imi traiesc tristetea, sunt fericita, imi simt din plin fericirea, am impliniri, ma simt implinita. Daca incerc sa caut de ce sunt trista, sa inteleg, sa alung, ma izbesc de alte suferinte, vad doar amaraciunea mea si a altora cea de acum, cea din trecut si parca prevad ca si maine va fi la fel. Dar ce-ar fi daca as lasa sa simt tristetea si durerea, sa le las sa curga prin mine? Se vor curata singure, vor trece prin toate campurile mele fizice, ma vor activa si/sau dezactiva si daca nu se vor simti luate in seama, daca nu le voi oferi atentia “asteptata”, se vor risipi in neant. Iar daca voi reusi sa nu le indrept catre cei din jurul meu, atunci am gasit calea divina de lecuire a tristetii. Cand e doar a mea, vine din mine, nu o transmit si altora, cand e a ta, o pot lua cu mine, te pot simti una cu mine, durearea ta este si a mea…

Cararea mea, ca si a ta, poate fi presarata cu maracini, dar eu sa culeg doar margaritari…Daca eu o vad asa, as vrea sa nu las pe nimeni sa intre cu noroi, dar nu aleg eu pentru toate sufletele din viata asta.

Daca eu imi respect cararea mea, tu pe a ta si cand ne intalnim la rascruce, doar culegem informatia si trecem mai departe, totul va fi minunat, fara amenzi. Dar regulile pe carari au fost facute de om si tot omul le incalca. E o regula sa incalc o regula…De ce am facut reguli? Pentru ca nu am avut incredere in cei de langa mine, asta insemnand ca nu am avut incredere in mine. Si tot eu am creeat si amenzile pentru regulile mele. Dar asta e cararea, sa invat, sa invatam continuu. Cine nu isi cauta cararea sau povestea de pe carare, in viata asta???